PORTRET Amza Pellea, ambasadorul Olteniei.
Oana Pellea:
„Tata avea o inimă mare cât roata carului şi caldă ca o pâine-n ţest“
Viaţa lui Amza Pellea (1931 – 1983) începe pe prispa unei case ţărăneşti din inima Olteniei şi se încheie glorios, cu o viaţă trăită pe scenele celor mai mari teatre din România şi pe platourile filmelor româneşti care au făcut istorie. Şi, deşi nu există statistici şi nici nu este nevoie de ele, actorul este cel mai iubit oltean pentru rolul însuşit perfect şi simplu în scheciurile cu „Nea Mărin“.
E o gălăgie ca de sărbătoare în microbuzul ăsta din autogara Craiova, înghesuit de oameni, de plasele lor de rafie şi de poveştile spuse tare dintr-un capăt în altul. Vocile lor acoperă muzica populară de la radio — ce să facă ei o oră, două, cât durează drumul? Unii nici nu se cunosc, dar e suficient să locuiască în acelaşi sat ca să ştie fiecare al cui e, cât pământ are sau, mai nou, dacă vreunul are copii plecaţi la muncă în străinătate. Chiar şi aşa, cei mici dorm fără griji pe genunchii părinţilor gălăgioşi, nu bagă de seamă. Iar tânăra profesoară din rândul al treilea, scaunul de la geam, care face zilnic naveta către comuna Giubega şi înapoi, e obişnuită. Are un teanc de lucrări ale elevilor care au participat la olimpiada de limba engleză, faza pe şcoală, şi, chiar dacă e concentrată pe răspunsurile la „Put the verb in brackets into the correct tense“ (n.r – „Scrieţi verbele din paranteză la forma corectă“), tot mai trage cu urechea la supărările doamnei din spate, care-i necăjită „că nu-i ia vaca viţei“. Pe culoarul strâmt, şoferul începe să taie bilete. „Un’ mergeţî?“. Acasă, pentru câţiva, e la Perişor sau la Radovan. Doar jumătate de oră din Craiova.
Cei mai mulţi se opresc la Băileşti. Pe ei i-am întrebat dacă ştiu cum se ajunge la Casa memorială „Amza Pellea“. Imaginaţi-vă un întreg microbuz, plin cu femei , muncitori şi bătrâni care sar în ajutor, certându-se între ei că unii nu spun bine adresa, că cel mai bine e aşa, domnişoară:
„De la Monumentul Eroilor, nu prima, nu a doua, nu a treia, a patra stradă pe stânga, 300 de metri mai încolo şi casa e tot pe partea stângă“.
Acolo e. Iar Amza Pellea avea dreptate. În tot freamătul ăsta, se simte foarte mult cum trenul sau autobuzul către casă începe să înmagazineze olteni.
În casa lui Amza Pellea, ceasurile au stat în loc la ora 7.25, atunci când el a murit, într-o zi urâtă de decembrie. Dar pozele cu zâmbetele lui largi de pe pereţi, hainele aruncate în ladă, caietele deschise pe birou cu versuri neterminate, fac ca el să fie absent doar fizic.
Despre casa în care a copilărit Amza Pellea, amintiri de când era un puşti nerod şi cum au trăit băileştenii celebritatea unui consătean de-al lor au povestit, pentru „Weekend Adevărul“, soţii Liviu şi Maria-Lila Dumitraşcu, finii lui Amza Pellea. Şi nu oricum! Lila Dumitraşcu, care este şi verişoara actorului, şi soţul ei au poveşti şi-un limbaj parcă desprinse din monoloagele lui Nea Mărin. I-am lăsat să vă povestească ei, cu umor şi zvâc, cum altfel?, la perfectul simplu.
Liviu Dumitraşcu (68 de ani): Casa memorială pe care o văzurăţi este casa bătrânească, adică cea a bunicului lui Amza, din partea mamei. Gheorghe Colan se striga. Ăsta a fost primar al Băileştiului pe timpuri, înaintea Primului Război Mondial. Una dintre fetele lui, Miţa (n.r. – de la Maria) s-a căsătorit cu Amza ăl bătrân. E, după ce s-au luat ei doi, s-au mutat în casa asta şi le-a rămas lor. E micuţă, cu trei odăi. Lângă ea, tata lui Amza a mai construit încă una, mai mare, cu patru camere, cu sufragerie şi baie – modernă pentru vremurile ălea.
Nu zisei degeaba „Amza ăl bătrân“, pentru că pe tata lui Amza, actorul vreau să spun, tot Amza îl chema. Ca să-l deosebească de taică-so, lui i-au zis Amzulică. Noi aşa îi spunem. Cum şi numele lor, Pellea, a fost dintotdeauna iscălit cu un singur „l“, dar ştiţi cum sunt copiii la şcoală – scriam, în glumă, în loc de Liviu, cum mă cheamă pe mine, Lyviu, cu „y“. Amzulică şi-a mai scris încă un „l“ şi aşa i-a rămas numele. 10 ani în gară, în aşteptarea lui Mărin Amza ăl bătrân era un om inteligent. Terminase Colegiul Naţional Economic „Gheorghe Chiţu“ din Craiova, înainte de Primul Război Mondial. Era o realizare, nu se ducea oricine acolo. A fost citit, vreau să spun, pentru că, mai târziu, prin 1921, a ajuns membru fondator al bibliotecii din Băileşti. După aceea, a fost contabil la nişte bănci din Băileşti şi, în 1933, directorul cooperativei „Munca Noastră“ din Băileşti.
El a avut patru surori şi încă un frate, pe Mărin, care s-a căsătorit cu Veta – Elisabeta de fapt, dar toată lumea o striga Veta. Cu alte cuvinte, unchiul şi mătuşa lui Amzulică, despre care a vorbit el în monoloage. Mărin, care era un om foarte glumeţ, a plecat pe front, mai întâi în armată, înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. Şase copii lăsase acasă. Mai venea în permisii că, până să se înăsprească războiul, avea voie. Dar Mărin nu s-a mai întors din război. Băileştenii care erau cu el pe front spuneau că nu l-au mai văzut de la Cotul Donului (n.r. – în Rusia). Prizonier, deportat în Siberia, mort – asta nu se mai ştie. Timp de vreo zece ani, Veta cu copiii se duceau în gară când auzeau că vine un lot nou cu prizonieri din URSS şi-l aşteptau.
Mai târziu, după ce Amzulică a terminat facultatea şi mergea prin străinătate cu spectacole de teatru, s-a dus în Rusia, într-un turneu, şi s-a interesat de unchiul său, dar n-a putut să afle nimic de el. Atunci s-a hotărât să creeze, în memoria lui, monoloagele lui nea Mărin.
Cu văru’ Licu, la furat de struguri
Amzulică era cam năzdrăvan când era mic, ca orice copil. Ţin minte o întâmplare cu el şi cu vărul lui primar, unul Licu. Se duse Licu la Amza ăl bătrân într-o zi de duminică. „Bă, unchiule, dă-mi şi mie să-ncur calul!“, îi zice Licu, că el avea şaretă cu cal. „Ia-l, mă, dar să ai grijă!“, îi zice ăl bătrân. Amzulică, odată ce auzi, sări şi el: „Licule, merg şi eu!“. Lui Amza ‘ăl bătrân nu prea îi conveni că ştia că fiul său e nerod: „Mă, ai grijă de el că ăsta nu stă cuminte!“. Taman în ziua aia, Amzulică era îmbrăcat într-o salopetă cu pantaloni scurţi, albastră, şi purta o cămaşă curată, nouă. Ca de duminică.
Până la urmă, se urcară ei în şaretă şi plecară de-acasă. Ajunseră la marginea Băileştiului, mai prin nord, unde erau multe vii. Se opriră acolo lângă un pom umbros, cu o fântână alături, cu jgheab, şi adăpară calul. La un moment dat, Licu îi zice lui Amzulică: „Hai, mă, până la mine la vie să luăm o pălărie de struguri. Lăsăm calul aici, la umbră, şi mergem să mâncăm câţiva, că eu am dintr-ăştia româneşti“. Adică via era altoită. „Mergem, Licule!“, răspunse Amzulică (foto).
Intrară ei în vie, dar nu pe poartă, ci pe sub o sârmă ghimpată, care era de-a lungul drumului. Se aşezară la nişte buturugi de vie – Lică punea în pălărie şi mânca, Amzulică băga şi el câteva boabe prin buzunare. Lică de colo: „Mă, fii atent că vine unul pe potecă! Dă-te aşa, să vedem ce vrea să facă“. Se pitulară pe sub vie, dar ăla tot venea spre ei. Şi părea că în mână avea ori un parmac, ori o armă. Atunci Lică, speriat, strigă: „Amzulică, fuuugi, că nu e via mea!“. El îl luase la furat pe văru-so, dar, aşa, ca să mănânce şi ei de poftă (râde). Amzulică dădu să fugă înapoi pe sub gard, dar îşi prinse cămaşa nouă prin sârmă, se zgârie pe mâini. S-au pus amândoi în şaretă, năduşiţi mai mult de spaimă, şi dă-i şi fugi!
În casa memorială: haine şi străchini „de-ale bune“
După război, când au venit comuniştii, familia a fost persecutată. Lui Amza ăl bătrân i-au luat casa de la stradă – de-asta memorială zic – şi, mai târziu, pământurile, iar ei aveau hectare bune! Casa de lângă a fost ocupată de chiriaşi – nişte activişti de partid şi un avocat. Au pus ei sechestru pe case, dar tata lui Amzulică nu s-a lăsat uşor. S-a dus într-o noapte cu căruţa, cu unu’, Fane, să mai ia din lucruri. Vă daţi seama, aveau tot acolo – maşină de bătut porumbul, îmbrăcăminte pentru copii, străchini. Au intrat pe fereastra de la cămară şi au mai luat din ele. Pe unele le-au pitulat pe la vecini, pe altele la rude. 
Casa memrorială „Amza Pellea“ FOTO Anca Vancu
Când s-au mai liniştit vremurile, unii dintre ei n-au mai vrut să le dea înapoi. N-au mai recunoscut! Mai erau şi neamuri cu ei. De-atunci, Amzulică s-a cam îndepărtat de rudele mamei, ale Colăneştilor. „Cum, mă, nea cutare să ne facă asta?“, se întreba, dar fără răutate. După Revoluţie, unii au început totuşi să le aducă înapoi. Iar câteva dintre lucrurile din casa memorială sunt ale familiei, de-ale bune.
Singurul băiat între patru fete. Şase copii au avut Amza ăl bătrân şi cu Miţa: Bebe, dar care a murit de copil, Amzulică, şi alte patru fete: două mai mari decât Amzulică, Elvira şi Tatiana, şi alte două surori mai mici, Irina şi Ileana. Ei se gospodăreau şi de Veta, rămasă văduvă, şi de copiii ei, tot şase. Familie mare, mai ales că, odată ce comuniştii le luaseră tot, nu mai aveau cum să-şi ţină copiii la şcoală. Amza avea trei copii la şcoală – Elvira şi Tatiana erau la facultate, iar Amzulică învăţa la liceul „Carol I“, la Craiova. Aşa că, pentru a-şi întreţine familia, tatăl lui a plecat la Bucureşti şi s-a angajat ca vânzător la un debit de tutun, cu ţigări şi cu timbre.
„Le-am pus copiilor şi nepoţilor numele «Amza», să-şi mai aducă lumea aminte de el“
Lila şi Liviu Dumitraşcu, finii lui Amza Pellea de la Băileşti FOTO
Anca Vancu Lila Dumitraşcu (67 de ani): După ce Amzulică a terminat facultatea, era invitat la tot felul de evenimente prin ţară. Chiar şi la noi apăruse „Primăvara băileşteană“, cu spectacole de muzică populară şi uşoară. Şi veneau pe-aici o gramădă de personalităţi de-ale vremii: Silvia Popovici, Silviu Stănculescu, Ion Besoiu, Iurie Darie. Ţin minte că, odată, când a venit Jean Constantin la Băileşti cu trenul, Amzulică a aranjat să-l primească în gară cu două trăsuri. Într-una erau nişte lăutari şi în alta îl aştepta el cu o pereche de porumbei, pe care o ţinea într-o mână, iar în cealaltă ţinea o cioară! Aşa, ca să glumească cu el (râde).
Dacă tot se reuneau la Băileşti, Amzulică se simţea obligat să-i cheme la o masă, ca tot omul. Şi apela la părinţii mei, pentru că tata devenise bucătar la nunţi şi la botezuri. Tatăl meu, pe care-l chema Ionel, şi cu Amzulică – veri buni. Bunicii mei erau Mărin şi Veta. Au fost apropiaţi toată viaţa.
Sunt convins că orice întâmplare poate fi povestită în aşa fel încât să stoarcă şi lacrimi, şi hohote de râs. Mi se pare o trăsătura specifică poporului român: a face haz, câteodatâ chiar de necaz. Amza Pellea, în emisiunea „La sfârşit de săptămână“ din 1981
Aveam 10 ani pe atunci şi părinţii mă luau şi pe mine cu ei la masă acolo, pentru că nu puteau să mă lase singură acasă. Cum să vă spun, erau toţi foarte veseli. Când începea fiecare să povestească câte-o amintire, o poantă, eram atât de impresionată! Auzi, era lumină pe-atunci?
Liviu Dumitraşcu: Nu mai ştiu, nu cred că aveam în casă sau se lua des.
Lila Dumitraşcu: În orice caz, îmi amintesc că tuşica Miţa, mama lui Amza, avea nişte lămpi mari, cu gaz, frumoase, care luminau în toată curtea. Şi-ntr-o seară, la ei la masă, erau Dumitru Rucăreanu şi Constantin Rauţchi, care cântau foarte frumos. Luau lămpile să dea focul mai încet la ele, să fie o atmosferă mai de petrecere, şi începeau şi cântau… Aveam şi eu voce şi mă puneau pe masă, într-un colţişor, să cânt cu ei. Îi spuneau lui tăticu’: „Mă, fata asta trebuie dusă la Conservator!“. „Păi, cum? Eu am o singură fată, cum s-o trimit la Craiova? Rămâne aici cu mine!“. Aşa era tradiţia. Nu m-am dus la muzică şi 20 de ani am fost navetistă, profesoară de istorie.
Vinovaţi de umor calificat: Ştefan Radof, Jean Constantin, Dem Rădulescu, Florin Piersic şi Amza Pellea FOTO Ziarul Ring
„Bine că venişi, că am născut acum cinci zile!“
Ţin minte că, de când eram eu mică, Amzulică voia să se pună naş la nunta mea. Zicea că şi dacă viitorul meu soţ va avea pe cine să pună naş, se pune şi el al doilea! Când a venit vremea să mă căsătoresc, tata i-a telefonat: „Mă, tu ai spus nişte vorbe cândva. Te ţii de ele? Ca să ştim ce facem, pentru că noi vrem să facem nunta în primăvară“. „Nici nu mă gândesc să nu fiu!“, a zis el. Şi Amza şi cu Domnica au fost naşii noştri la nuntă şi la botezul copiilor, în următorul an.
Liviu Dumitraşcu: Noi am avut doi copii gemeni, dar nu ştiam dinainte, că pe atunci nu era ecograf ca acum. Predam matematica în comuna Gubaucea – ştiţi că e şi-o vorbă: „Parcă-ai fi de la Gubaucea sau de la Palilula“, adică înseamnă că spui multe (râde). Şi vine într-o zi gazda mea să mă anunţe că soţia a născut şi că am doi băieţi gemeni. Dăduse cineva telefon – pe atunci era un singur telefon, cu manivelă, la CAP, dar centrala era în altă comună, la Terpeziţa şi se mai făcea legătura printr-un alt sat, la Bucovicioru. Foarte complicat, orişicum. Eu când am auzit, m-am crucit. „Mă, fi-v-ar telefoanele ale dracu’ să vă fie vouă, ce înţeleserăţi acolo?“. Nu pricepeam de unde doi.
Amza şi Domnica, proaspăt căsătoriţi
Luai cursa de la Bucovicioru şi mă dusei la Craiova, la spital, în centru. Coborî nevastă-mea. „Mă, câţi avem?“, o întreb. „Doi! Şi bine că venişi, că am născut acum cinci zile!“. Ea n-a putut să anunţe, că erau telefoanele defecte. Trebuia să declarăm repede copiii, dar nu ştiam ce nume să le punem. Tata-socru tot spunea că trebuie să-l întrebăm pe naşu’, că ăsta e obiceiul. Sunai eu – ei n-aveau pretenţii. Insistai şi, până la urmă, Amzulică a zis că, fiind gemeni, să sărbătorească şi ziua numelui, nu doar cea de naştere. Ne gândirăm noi, ce sfinţi erau? Mihail şi Gavriil. „Mai ales că pe nevastă-mea o cheamă şi Mihaela“, a zis naşul atunci. Eu nici nu ştiam! „Bă, păi, atunci e clar, zice, unul să fie Mihai şi altul să fie Gabriel.“ „Dar să aibă şi două nume“, am vrut eu, să fie ca mine. Aşa că pe primul născut l-am numit Amza Gabriel, iar pe-al doilea Liviu Mihai.
Şi unuia dintre nepoţi i-am zis Amza Ştefan.
Am păstrat numele după naş. Am zis că poate atunci când îi mai strigă careva, să-şi aducă aminte şi de el. „Păi, n-aduserăm noi porcul gata făcut?“ Ne-am ţinut de tradiţie şi-am mers cu plocon la naşi. De Sfântul Ion ne duceam. Odată, ne dă naşul telefon şi vorbeşte tata-socru cu el: „Mă, dacă tot veniţi la Bucureşti, să-mi luaţi şi mie un porc, dar nu mare, unul de vreo 75-90 de kilograme. Şi să veniţi cu el pregătit, tranşat, cu cârnaţii făcuţi“. Plecarăm noi pe la 10 seara din Băileşti, ajunserăm a doua zi, dimineaţa. Văzurăm că naşul şi naşa erau îmbrăcaţi să plece. „Unde plecaţi, mă?“, îi întreabă tata-socru. „Voi puneţi şi mâncaţi că noi ne întoarcem repede.“ „Păi, unde vă duceţi?“ „La o masă tovărăşească.“ „Fi-v-ar masa tovărăşească“ – zice tata-socru, care-şi mai permitea să glumească cu ei –
„Păi, nu aduserăm noi aici porcul gata făcut?“
„Suntem invitaţi la masă, la tovarăşul Ion Gheorghe Maurer!“ Maurer, care nu mai era prim-ministru, făcea o masă de ziua lui, că-l chema Ion. Invitase mai mulţi oameni, printre care şi pe ei. Amzulică era pasionat de vânătoare, ca Maurer. N-au stat mult acolo şi ţin mine că, după ce s-au întors, mai comentau: „Hai că venirăm repede. Cred că nici nu ne văzură când plecarăm“, zicea naşa. Da’ naşu de colo, ca să facă o poantă: „Cred că fu notat şi când venirăm, şi când plecarăm!“.
Băileştenii, la cinema: „Tuşe Veto, îl omorâră pe Amzulică!“
Kirk Douglas (în dreapta), Amza Pellea (în centru), în timpul unei filmări din „Dacii“ FOTO Ziarul Metropolis
Liviu Dumitraşcu: Iarna, prin noiembrie-decembrie, când se termina muncile agricole, activiştii de partid îi chemau pe ţărani la film, să se culturalizeze. Veneau pe rând, cum aparţinea fiecare de CAP, că erau trei – 1 Mai, 7 noiembrie şi 23 august. Şi veni vremea să se ducă şi mam’ mare, Veta, cu sora ei, Şica, şi fină-sa Ghena. Ele, mai bătrâne, ce se gândiră? Să stea în primele rânduri, că nici nu mai văd bine, nici nu prea mai aud. Se puseră prin rândul trei. Înainte să înceapă filmul, era jurnalul de actualităţi. E, în timp ce se vorbea despre economia socialistă română, apăru pe ecran o locomotivă, care părea că se îndreaptă spre ele. Pof-pof-pof-pof! Ăstea când văzură că se apropia tot mai mult, se ridicară în picioare şi începură să vorbească tare: „Păzea, că vine trenul!“. Şi au ieşit de la film, n-au mai văzut nimic.
La filmări, la Mihai Viteazu FOTO Adevărul
Mai târziu o ţâră, jucă naşul în filmul „Haiducii“, dar el avu rol negativ. Era Sârbu, care îi trădează pe haiduci şi pe el îl omoară. Iară îi chemară la cinema. De data asta, Veta nu se mai duse. Înţelesese ea ce e şi cu filmele astea – cai verzi pe pereţi. După terminarea filmului, veniră unii la ea acasă: „Tuşeee Vetooo, îl omorâră pe Amzulică! Unde l-or înmormânta? Pomană i-ar face?“, strigau la ea. „Cum mă, muri, când fiul-meu, Ionel, vorbi cu el la telefon, de-i ură sănătate de Crăciun?“ „Cu ochii noştri văzurăm, n-auz?“
A, dar să vedeţi comedie la „Mihai Viteazul“ (n.r. – Amza Pellea în rolul principal)! Două femei, una mai tânără şi alta mai bătrână tăinuiau în timpul filmului. ’A bătrână întreabă în şoaptă: „Auzi, fă, cine e asta?“. „Păi, e Tudora, mama lui Mihai Viteazul.“ „Taci, fa, fată, din gură, că asta nu e ţaţa Miţa. Eu o ştiu bine pe Miţa, mama lui Amzulică!“ (râde). Se contopise realitatea cu filmul.
„Amzulică nu ne-a minţit pe noi“ Vedeţi de ce l-am stimat noi pe Amza? Nu doar pentru calităţile lui sufleteşti, că a fost un om extraordinar, dar şi artistice. Pentru că a păstrat şi ne-a povestit limba, obiceiurile, chiar şi năravurile. „Poriclele“ sunt adevărate, foarte multe dintre întâmplări la fel – sigur, unele erau mai înflorite artistic, pentru poveste, sau cenzurate ca să nu deranjeze. De-asta l-au iubit mult băileştenii şi toţi oltenii până la urmă – pentru că el nu ne-a minţit pe noi. Să râdem cu… Nea Mărin, cinematograful şi gura lumii
Să râdem cu… Nea Mărin, cinematograful şi gura lumii
Amza Pellea s-ar fi putut numi în mai multe feluri, după oricare din personajele cărora le-a dat viaţă. Ar fi putut fi Horaţiu din „Hamlet“, Manlache Preda din „Osânda“, Sârbu din „Haiducii“ sau însuşi Mihai Viteazul. Cei mai mulţi l-au simţit mai ales ca olteanul „Nea Mărin“, pentru că numai cu acesta actorul, crescut chiar pe maidanele din Băileşti, s-a identificat până la contopire.
Cine şi-l mai poate închipui pe Amza Pellea altfel decât cu pălăria ponosită pe ceafă şi exclamând mucalit: „Băăă, tată, bă!“? Şi cine nu-l aştepta în faţa televizorului, în nopţile de 31 decembrie dinainte de Revoluţie, să povestească „O afacere oltenească“, năzdrăvăniile lui „Sucă în armată“ sau să afle ce cadou i-a luat Nea Mărin Vetei de „Zîoa fomeii“?
„Şi alţi colegi mint, dar eu am memorie mai bună!“
Popularitatea lui Nea Mărin din cercurile restrânse de prieteni s-a transformat repede în cel mai de succes film românesc din toate timpurile – comedia „Nea Mărin miliardar“. Dacă mai întâi Amza Pellea obişnuia să le spună colegilor din liceu şi pe urmă din facultate întâmplări de la el din sat, mai târziu a făcut-o la microfon, într-un studio de radio, „cu inima îndoită c-or să prindă“, după cum spunea el într-un interviu din 1981, în emisiunea „La sfârşit de săptămână“ cu Tudor Vornicu.
După ce-am jucat în Mihai Viteazul, unii trecători mă arătau cu degetul: «Uite-l pe Amza Pellea!». După ce-am apărut la televiziune, alţii, mai mulţi, mă arătau familiar: «Uite-l pe Nea Mărin!». Amza Pellea, în revista „Teatrul“ din 1972
Or, printre prietenii şi colegii de film şi de scenă în spectacolele din ţară, poveştile cu oltenii lui erau savurate din plin în pauzele de la repetiţii. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Stela Popescu (79 de ani), îl descrie pe „nobilul“ Amza Pellea: „Era un mare povestitor! Unul care nu doar reda nişte fapte, ci le înfrumuseţa, le gonfla, aşa, le rotunjea artistic. Şi el era întotdeauna un drăguţ şi spunea: «Sunt şi alţi colegi de-ai mei care mint, dar eu am memorie mai bună!»“, îşi aminteşte actriţa printre hohote de râs.
Prietenii Amza Pellea, Draga Olteanu Matei, Sanda Toma, Gheorghe Cozorici, George Constantin, Mircea Albulescu şi Silviu Stănculescu
„Nea Mărin miliardar“, cel mai vizionat film românesc După ce televiziunea l-a băgat în casa omului, ca şi cum „fusesem în vizită, stătusem de vorbă cu el, în halat şi în papuci“, oamenii s-au dus după el în număr record în cinematografe, să-l vadă în „Nea Mărin miliardar“. Prima comedie regizată de Sergiu Nicolaescu, în 1979, a numărat aproape 14,5 milioane de spectatori, potrivit unui studiu realizat în 2006 de Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film din România. Iar Stela Popescu este convinsă că acest film a fost făcut pentru Amza Pellea: „Sergiu îl iubea foarte tare pe Amza şi a vrut să arate şi altă faţetă a lui la nivelul cinematografiei“, crede actriţa care interpretează rolul de „vampă“ în film.
Cel mai mult îmi plăcea la el că avea o anumită nobleţe. El era un fiu de ţăran ceva mai răsărit din sat. Dar avea un fel de a se comporta, o rasă, care n-avea nicio legătură cu vulgaritatea sau cu lejeritatea de exprimare a oameilor din ziua de azi. Stela Popescu, actriţă
Cu un regizor adus pe targă la filmări, într-un scenariu cu doi Amza Pellea, când Nea Mărin, când Mr. Juvett, şi cu improvizaţii furate din comediile americane şi amestecate cu umorul oltenesc, comedia a fost filmată în 32 de zile, printre puţinii turişti rămaşi în septembrie la Mamaia.
Sergiu Nicolaescu: „Mă duceam pe targă la filmări“
„Mi-a fost foarte frică de o comedie, pentru că eu făcusem până atunci numai filme istorice. Înainte de a începe filmările, m-am orientat asupra unor filme americane, cu Charlie Chaplin şi cu alţi mari actori de comedie. Le-am analizat, am scos zgomote pe care le-am băgat şi eu în film. A fost şi mai complicat pentru mine pentru că, înaintea filmărilor, mi-am scrântit, să spun aşa, coloana. Din cauza asta mă duceam pe targă la filmări. Colegii mei ridicau targa sus, în poziţia de drepţi, şi aşa conduceam actorii“, a povestit Sergiu Nicolaescu într-un interviu pentru „Adevărul“ în 2008.
Dar drumul lui Amza Pellea către actorie n-a fost unul uşor şi drept, cum nici şoseaua din Craiova spre Băileşti nu e. Era un copil timid, dar se ambiţiona să-şi depăşească tremurul din voce pentru că îi plăceau atât de mult poeziile, încât voia să le recite pe toate la festivalurile şcolare. Primul său rol într-o piesă de teatru a fost chiar în clasa I. Pe scena improvizată la şcoala din Băileşti, a jucat lupul din „Scufiţa Roşie“, dar nu dintr-o potrivire de caracter cu personajul fioros, ci pentru că, ruşinos fiind, putea să apară mascat.
Amza Pellea, în rolul lui Hlebnikov din „O chestiune personală“ (1957)
Până la urmă, întâlnirea cu teatrul „adevărat“ a venit mai târziu, aşa, într-o doară. În salopetele lui de muncitor într-o uzină electrică din Timişoara, după ce terminase Colegiul Naţional „Carol I“ din Craiova, vede într-o zi un afiş care anunţa ultima zi de înscriere pentru examenul la „Institutul de Cinematografie“. Se prezintă mai mult din curiozitate, ca să se intereseze de o prietenă care dăduse examen la actorie. Şi, după mai multe probe, e admis pentru examenul final, nu la cel pentru regie cum şi-ar fi dorit, ci la actorie. Se dezbracă atunci de hainele uzate, de electrician, pentru a se îmbrăca, după patru ani, la absolvire, în cele ale lui Trigorin, din piesa „Pescăruşul“ a lui A.P. Cehov.
Nu cred că există o diferenţă adâncă între actorul de film şi cel de teatru. Diferenţa stă în mijloacele de expresie, condiţionate de elemente specifice ale tehnicii: fondul este unul şi acelaşi. Dacă însă, pe scenă, sentimentul trăirii sincere, credinţa în ceea ce joci trebuie subliniată, în film, aceleaşi stări se cer estompate. Ecranul îţi amplifică fizionomia: capul actorului apare pe dimensiunea unui metru pătrat. O mimică, ce pe scenă ar trebui să sugereze doar o stare de mirare, pe ecran ar fi similară ca o mască de groază. Amza Pellea, în emisiunea „La sfârşit de săptămână“, din 1981
Pe 7 aprilie Amza Pellea ar fi împlinit 84 de ani. Vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Ce ar mai fi făcut Amza în continuare, chiar şi azi? Oare cu ce ochi ar fi privit ziua de azi?
Ar mai fi vrut să joace şi ar mai fi vrut să scrie. Sunt absolut convinsă că ar fi privit ziua de azi cu aceeaşi uimire şi bucurie de copil, aşa cum a privit fiecare zi a vieţii sale.
Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“. „Amza Pellea, ambasadorul Olteniei“ este al doilea episod al serialului „Vinovat de umor calificat“. Sursa aici.
